Mihail Kogălniceanu(Ro.) life and biography

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi; d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de primă mărime din România.

“N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume”

, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.

Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste. Era urmaş al răzeşilor de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în Franţa şi Germania. În 1839, redactează “Foaea sătească a prinţipatului Moldovei”, publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai 1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei şi, în acelaşi an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică, intitulată „Arhiva românească”. Publicaţia a apărut în 1841. La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărâtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României.

Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu.

A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
Dacia literară este revista apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu.

În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:

Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de a face curte), Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Curierul Românesc” şi „Albina românească”), Telegraful Daciei (ştiri culturale);

Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi româneşti („Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;

Nr. 3: Scene contimporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”), Telegraful Daciei.

Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată şi va mai apărea abia după 1859, în ediţia a doua.

Programul Daciei Literare

În primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti:

1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretînd îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic;

2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor:
* Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi sursă importantă de inspiraţie. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală, defineşte folclorul ca pe o oglindă realistă a vieţii poporului şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale ale românilor (1852), urmată de Balade (Cîntice bătrîneşti). Multe dintre poeziile volumului Doine şi lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită de balade şi legende. Expresia cea mai profundă à inspiraţiei folclorice se regăseşte însă în capodopera Zburătorul, de Ion Heliade–Rădulescu;
* Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la munţi sau Balta Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial de călătorie, de Grigore Alexandrescu ş. a. Elogiul frumuseţilor patriei apare de asemenea în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri;
* Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric realităţile sociale. Alexandru Lăpuşneanul, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în proză, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai, Dumbrava Roşie sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconiţa Drăgana, de Ion Heliade–Rădulescu sau Fiziologia provinţialului, de Constantin Negruzzi;

3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste şi pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion Heliade–Rădulescu scrie Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii cu neologisme;

4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Read more