Ion Antonescu life and biography

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și politician român, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în primul război mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și „Conducătorul Statului”. Antonescu a decis intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile românești cedate în 1940, sub presiunile Germaniei în urma pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate.

După război a fost judecat de Tribunalul Poporului de la București. La data de 17 mai 1946 Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război și condamnat la moarte. A fost executat la închisoarea Jilava la 1 iunie 1946.

Născut într-o familie de militari, Antonescu a absolvit școlile militare de la Craiova și Iași, apoi a urmat și absolvit Școala de cavalerie în 1904.

Tatăl său, ofițer de carieră, a divorțat de mama sa, Lița Baranga și s-a recăsătorit cu Frida (născută Cuperman sau Frieda Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise „Șeful Statului", ea și-a reluat, demonstrativ și ca frondă, numele de Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor sus-pusului fiu).

La 29 august 1927 (sau cândva în cursul anului 1928), la vârsta de 45 de ani Antonescu s-a însurat cu Maria („Rica”)A , fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu din Calafat, văduva (din 1919) lui Gheorghe Cimbru, ofițer de poliție, cu care avusese un fiu, Gheorghe, handicapat post poliomielită (care s-a sinucis în 1946, când a aflat că tatăl său vitreg a fost executat). După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris unde s-a remăritat în iulie 1919 cu bijutierul francez- evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller. Când se întâlnise cu Antonescu, ea era încă nedivorțată legal de cel de-al doilea soț. După șapte ani de căsătorie a divorțat de Fueller dar, datorită unor vicii de formă, divorțul acesta a fost contestat în cadrul unui îndelungat și jenant proces de bigamie inspirat, probabil, de persoane din anturajul regal (Moruzov?). Prima sa soție (1924-1926), Rachel Mendel, a fost și ea, o evreică originară din Franța, cu care s-a căsătorit când era atașat militar la Londra și cu care a avut un copil.

Cariera militară

Sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detașament care apăra intrarea în Galați, fără a trage un foc de armă a convins țăranii răsculați să nu intre în oraș. Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand. A fost avansat locotenent în 1908.

În 1911 a fost admis în Școala Superioară de Război de la Saint-Cyr, Franța , pe care a absolvit-o în 1913 primind gradul de căpitan. În timpul celui de-al doilea război balcanic a indeplinit funcția de șef al biroului de operații al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a servit la Școala de Ofițeri de Cavalerie.

A participat la primul război mondial (1916-1918), în funcție de șef al statului major al generalului (din 1930 mareșal) Constantin Prezan. În această funcție, Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei față de invazia trupelor germane conduse de feldmareșalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupație germană). Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate ști mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus țării în acest război”. Pentru aportul la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii Ungare, locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). În război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic, executant meticulos și dur - duritatea sa i-a adus porecla „Câinele roșu” .

Între 1922 și 1926, Antonescu a fost atașat militar al României în Franța, Marea Britanie și Belgia. După reîntoarcerea în România a fost comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), șeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 și după trei zile a fost numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938). În urma unei afirmații vexatorie la adresa lui Carol al II-lea - „și-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deși el însuși își alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller înainte ca aceasta să fi fost divorțată” - a fost demis și trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița.

- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit prin decret regal și demis prin decret regal.
- 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.
- 5 februarie 1941: s-a autopromovat la gradul de general de armată.
- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
- 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a.
- 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege).

Regimul antonescian

Viața politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism și o democrație fragilă și coruptă de tip balcanic.

Pe acest fundal de dezbinare politică, speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea Olandei, Danemarcii, Belgiei și mai ales, a Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg.

Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România. Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima - cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman (de fapt, a existat un simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.

Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul Național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern.

Poliția legionară

Instaurarea Statului Național-Legionar a dus la o situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii, organizația paramilitară a partidului Garda de Fier, pornită să facă ordine conform propriei ideologii naziste și a intereselor de partid. Deși împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția era antipatizată de aceștia datorită participării - adesea, cu exces de zel - la activități anilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție auxiliar, Poliția legionară.

Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”. În privința Siguranței, Atonescu trișa, știind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informații - SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar și fidel Conducătorului statului.

Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul și șeful Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei române în perioada 1924-1940, instituție care avea să iasă de sub tutela militară și să se subordoneze nemijlocit șefului statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare, Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost asasinați în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).

Moruzov a fost eliminat pentru că știa prea mult - Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea de difuzarea conținutului compromițător al dosarului său personal aflat în posesia lui Moruzov.

Legionarii se prezentau ca principala forță politică și paramilitară din țară, dar, conform instrucțiunilor de la Berlin, care voia să-și asigure participarea României la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost nevoiți să suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania și acceptat de populație, mai ales de armată. Așa a ajuns Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut de unul singur să devină șeful statului, întrucât nu fusese lider politic și nu avusese vreo formațiune politică proprie (în timpul „revoluției legionare”, Antonescu era în domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița). Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu - și a respins constant pretențiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier și Mișcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în același timp de Mișcarea Legionară ca de o contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o eventuală neobediență.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă, corupția a devenit oficială, legea, facultativă, iar drepturile omului, precum și siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe legionari la executarea unor activități la care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.

Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor teritoriale, când au fost absorbiți un milion și jumătate de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese și un cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar la finele anului 1940 prin jefuirea sistematică a averilor evreiești. Miliarde de lei–aur au intrat atât în vistieria țării, cât și în buzunarele legionarilor. Procesul de expropriere forțată a capitalurilor și bunurilor evreiești numit „românizare” a fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de legionari). La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai 1940 în ralierea economiei române la acțiunile germane de război. Antonescu a declarat la procesul din 1946 că a parat cererile repetate ale germanilor de a se crește producția de materii prime necesare susținerii efortului de război și pătrunderea capitalului german în economia românească. Iar subsecretar în ministerul finanțelor, Mircea Vulcănescu a declarat în procesul lotului doi de inculpați la Tribunalul Poporului din București că Germania a plătit cu aur furniturile exportate de România.

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. „Conducătorul” nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de control public. Presa era înregimentată și cenzurată, monarhia sub control, cu prerogativele drastic reduse, majoritatea simbolice: numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea de distincții, numirea de ambasadori etc. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat, desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special, antisemitismului) și a naționalismului extremist.

Regele Mihai, la vârsta de 19 ani a fost o fantoșă în mâna lui Antonescu,D care se visa un alter-ego al mareșalului Philippe Pétain, (vezi Adrian Cioroianu, Carol Iancu ș.a.).

Rebeliunea legionară

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele și experiența organizațiilor paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și haos, descinderi prin forță, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost uciși 64 de deținuți, toți foști demnitari.

Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi șefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au promis colaborarea și sprijinul reciproc (această promisiune va costa viața a zeci de mii de soldați și ofițeri români pe care Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad și-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, și a înlocuit toți prefecții și chestorii legionari.

Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări și incendieri de instituții, sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și uciși demnitari români, militari și evrei (Pogromul de la București) La București a fost prins pe stradă un grup de soldați, asupra cărora, după ce au fost bătuți, s-a turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941. Aproximativ 8.000 de legionari au fost prinși, judecați și condamnați la diferite pedepse, iar mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului(circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni români uciși de legionari au fost evrei).

Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și orice activitate politică a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici).

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.

La eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord - până la sfârșitul lunii iunie 1941 -, Antonescu a fost conjurat de fruntașii partidelor istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la granița recunoscută a României și să nu-și caute aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunilor făcute lui Hitler, a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.

Zona dintre Nistru și Bug, Transnistria a intrat sub administrație românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de Nord și Banatul Sârbesc. Mareșalul s-a opus ocupării acestor teritorii și a pus condiția ca administrația Banatului Sârbesc să fie germană.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective care să poată indica care a fost poziția reală a majorității poporului român, sau a diferitelor sale pături sociale, față de hotărârea de a intra în război (atunci nu se făceau sondaje de opinie). În tot decursul regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit, primul după rebeliune și abrogarea „statului național-legionar” și al doilea după eliberarea Basarabiei. Ambele au primit răspunsul «da» în proporție de 99,9% din voturi. Deoarece Antonescu nu a fost ales de popor, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin și sursă de putere. În cartea Antonescu și generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duțu și Florica Dobre contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, „Conducătorul” a făcut epurări largi în cadrul ofițerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din Legea înaintărilor în armată, au fost trecuți în rezervă „pentru incapacitate”, 80 de ofițeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail și Constantin Atanasescu etc. La scurt timp au fost trecuți în rezervă alți 84 de ofițeri superiori. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupție, vinovați de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea, cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturați alți peste 20 de generali și colonei pentru „slabiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.

În anii care au urmat, între cei care au fost trecuți în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici, Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20 martie 1943 la comanda Corpului 6 și numit guvernator militar al Bucovinei. Cei mai mulți dintre ofițeri au fost scoși din cadrele active deoarece și-au exprimat rezerve față de greșelile tactice și strategice ale lui Antonescu în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941), pentru opunerea de a implica într-un război evident pierdut - după înfrângerile de la Moscova și Stalingrad - toate rezervele armatei, conform promisiunilor față de Hitler, cu riscul de a lăsa țara descoperită în fața unor eventuale acțiuni beligerante ungurești. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea și Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldați și ofițeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți sau dispăruți – pierderi umane – și 1 miliard de dolari (după cursul din ajun de război, din anului 1938) – pierderi materiale.

Tentative de armistițiu

În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu - pentru a preveni eventualele inițiative ale opoziției - să mimeze că se interesează de o cale pentru ieșirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București, diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, conducători politici români cu vederi de dreapta, de centru și de stânga s-au reunit, atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.

Guvernul României a sistat aceste tratative pe motiv că la 12 aprilie 1944 i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care din convingere, sau ca tactică de tergiversare, își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943). Intervențiile liderilor politici pentru o pace separată erau și ele declarative, cât timp conducerea rămânea în mâna lui Antonescu, regele era considerat o marionetă și șanse reale de insurecție nu se întrevedeau.

La 20 iunie 1944, partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective înlăturarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui regim democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest armistițiu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat.

Antisemitismul activ și „Curățirea terenului”

Antisemitismul activ, spre deosebire de vechiul antisemitism românesc latent, cu eclatări periodice, incrustat în istoria românească și care s-a dezvoltat în paralel cu colaborarea și fecundarea reciprocă interetnică, a fost importat și propagat partidul Totul pentru Țară și de Mișcarea Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga și Ion Gigurtu și amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii. El a fost aplicat minorității evreiești de regimul antonescian ca misiune principală de stat. Antonescu a promovat o politică de purificare etnică, antisemită, dură, activă, care s-a manifestat prin masacre, atrocități și jafuri față de cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Iași, „trenurile morții”, deportările în Transnistria, Masacrul de la Odesa și altele. Politica de purificare etnică declanșată și controlată de Ion Antonescu s-a exprimat prin distrugerea fizică a cetățenilor români de etnie evreiască simultană cu jaful organizat de stat pentru distrugerea economică a populației evreiești. Au fost deportați în Transnistria 195.000 de cetățeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943, au rămas în viață 49.927. În Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat peste 170.000 de evrei ucraineni, în total au fost masacrați peste 300.000 de evrei. Situația romilor nu a fost mai blândă. În 1942, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România.

Printre manifestările antisemitismului activ la nivel statal se pot manționa:

* Limitarea drepturilor și libertăților: Evreilor le-au fost anulate autorizațiile pentru vânzarea „produselor monopolului statului” (tutun, sare). Au fost „românizate” casele de film, sălile de cinematograf, birourile de voiaj și turism. Au fost confiscate vasele maritime și fluviale aflate în proprietatea evreilor. Evreilor le-a fost interzisă utilizarea aparatelor de radiorecepție, pentru a nu răspândi „știri de propagandă contra intereselor țării..., alarmând permanent populația”. Le-a fost retras permisul de conducere a autovehiculelor.
* Confiscări și deposedări de bunuri: au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului, cu tot inventarul lor, proprietățile rurale ale evreilor, sub orice titlu, și proprietățile urbane. Până la 31 decembrie 1943, măsura a cuprins 75.385 de apartamente, din care 1.656 au fost repartizate unor instituții, iar 58.980 particularilor.
* Constrângerea la diverse contribuții sau prestații. Prestarea de „muncă obligatorie”, obligația evreilor de a contribui la „constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interes social” - valoarea hainelor și a altor contribuții în natură a fost, pâna în ianuarie 1943, de 1.800.135.650 de lei

* Scriitorii ostateci‎‎ - în 1941 administrația antonesciană a afișat o listă cu numele a 42 de scriitori, fruntași ai intelectualității române de etnie evreiască, care urmau să fie omorâți în cazul inobedinței vreunui evreu față de regim. Lista cuprindea și numele unor scriitori decedați (Ronetti-Roman, d. 1908, etc.) sau care nu se mai aflau pe teritoriul României.

„Curățirea terenului” era numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului german „soluția finală”. Ordinul de curățirea terenului, de exterminare a unei părți a evreilor din Basarabia și Bucovina și de deportare a restului, a fost dat de Antonescu din proprie inițiativă și nu ca rezultat al presiunilor germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales jandarmeria și armata, în special administrația civilă a armatei, pretoratul. Șeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941. Armata a primit „ordine speciale” prin generalul Șteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ioan Topor Jandarmeria a primit ordinul de curățire a terenului cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților, a activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni de răspundere sub autoritatea sovietică și trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română”.

„Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” și transmise verbal sau ca documente cu regim secret, de fiecare dată când autoritățile militare sau civile evitau să execute evrei, fie de teama consecințelor, fie întrucât nu credeau în existența unor asemenea ordine. De exemplu, cazul maiorului Frigan din garnizoana Cetatea Albă, care nu a cunoscut ordinele speciale și a cerut instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor, pretorul Armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a ordona personal maiorului directivele. Imediat au fost executați toți cei 3.500 de evrei care mai rămăseseră în ghetou.

Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu, armatei, Serviciului special de informații și jandarmeriei, iar Mihai Antonescu le transmitea administrației civile. Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul Ioan Topor, era direct subordonat șefului Marelui Cartier General, generalului Ilie Șteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, și colonelul Ioan Mânecuță, în Bucovina, era subordonată la începutul operațiunii generalului Constantin Vasiliu și mai târziu generalului Topor.

Rezultatele ordinelor speciale de curățirea terenului au fost următoarele:

- România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare.
- Toate crimele și pogromurile antievreiești de pe teritoriul aflat sub conducerea statului român au fost exclusiv rezultatul acțiunilor unor cetățeni români.
- Cu excepția Pogromului de la Dorohoi și a altor cazuri izolate, marile acțiuni antievreiești (pogromuri, deportări, masacre, „munca în folos obștesc” etc.) au fost „dictate de sus”, fie de comandamentul Mișcării Legionare (Pogromul de la București), fie de guvernul antonescian.
- Cu toate masacrele și prigoana, situația finală a cetățenilor de etnie evreiască în România a fost mai blândă decât în țările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, Iugoslavia) sau mai îndepărtate (Franța, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Țările Baltice). Evrei străini sau din Transilvania de Nord și-au salvat viața trecând în România.

Au fost români care, riscându-și conștient viața, au acordat ajutor evreilor persecutați. Cu mici excepții (Viorica Agarici, acad. prof. Raoul Șorban), ei au fost ignorați de statul român. 55 dintre ei au fost distinși de Israel cu cetățenia de onoare și cu titlul, diploma și medalia Drept între popoare.

Procesul și moartea

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944), și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6 condamnați in absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa.

Raportul oficial a consemnat că „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari și nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuție, Ion Antonescu a exclamat: "Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămâne nici măcar cenușa mea". "[...] După care s-a dat comanda pentru execuție. Armele au fost încărcate și atunci când s-a tras, Mareșalul a salutat ridicându-și pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareșalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot și a spus: 'Nu m-ați împușcat, domnilor, foc!', după care gardianul șef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână și l-a împușcat în cap. Doctorul i-a examinat și a spus că Antonescu și Vasiliu erau încă în viață. Gardianul șef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o pușcă de la unul dintre gardieni și a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia pușca s-a blocat și ea. A schimbat pușca cu alta și a mai tras alte trei focuri în diferite părți ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la Mareșal și i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou și a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viața. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăștiați, dar el mai mișca și mai spunea ceva ce nu putea fi înțeles. Gardianul s-a dus din nou și i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat și pe Vasiliu mort."

Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006.

În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946.

Read more