Emil Cioran(Ro.) life and biography

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român stabilit în Franța.
Emil Cioran s-a născut la Rășinari, județul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Primele volume

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretențioase și stupide".

Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei, a cărei variantă definitivă (rămasă inedită până în 1991) va fi încheiată în 1945, când se stabilește definitiv în Franța.

Opera franceză

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în țară (două luni) în 1940, el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. "N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele", va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, "trăirismul").

Tematica operei

Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?"

Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe. Dacă idiomul francez i-a potolit excesele și i-a dăruit secretul formei și al formulării, rădăcinile sale românești i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.

S-a scurs deja un deceniu şi jumătate de la dispariţia lui Emil Cioran, timp în care o sumă apreciabilă de analize şi exegeze asupra vieţii şi, mai ales, operei sale au văzut lumina tiparului. Cu toate acestea, partea biografică propriu-zisă are încă o sumedenie de lacune şi neclarităţi, datorate în parte timpului relativ scurt ce sa consumat de la trecerea sa în nefiinţă, dar şi a dorinţei nedisimulate a lui Cioran de a ţine sub oboroc anumite momente ale vieţii.

Este vorba de intervalul de timp dintre 1937 şi 1944, pe care biografiile cu „autoritate” îl depăşesc destul de lejer prin afirmaţia că în această perioadă Cioran a beneficiat la Paris de o bursă oferită de Institutul francez din Bucureşti, prin afabilitatea directorului de atunci, Alphonse Dupront. Deşi stipendiul era pentru un an, cu obligativitatea de a-şi pregăti un doctorat la Sorbona, Cioran este atras în principal de oferta paraculturală a Parisului, ignorând orice legătură cu mediul universitar de acolo în profitul cunoaşterii metropolei de pe … bicicletă. Evident, pare o afirmaţie prozaică, pusă însă în circulaţie chiar de Cioran şi preluată de unii exegeţi. Cu certitudine însă, tânărului scriitor român nu i s-a prelungit bursa franceză până în 1944, aşa cum apare mai pretutindeni, ci a pierdut-o după alte două prelungiri succesive, neurmând cursurile facultăţii de litere (ci doar cantina studenţească) şi, în consecinţă, fără a afla tutela vreunui profesor de la Sorbona care să-i patroneze o disertaţie doctorală. Problema care se pune în acest context ar fi de a contura mai bine, în lumina câtorva noi surse documentare, această etapă din viaţa scriitorului, ce a culminat cu opţiunea sa de a se stabili definitiv în capitala Franţei.

Absolvent al Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti în 1932, cu o teză despre intuiţionismul bergsonian, Emil Cioran îşi face intrarea în lumea literelor şi a reflecţiilor filosofice şi socio-politice într-o Românie Mare ce tocmai traversa cumplita criză economică interbelică, într-o ţară bulversată de mişcări studenţeşti pornite contra unei clase politice incapabile să găsească soluţiile potrivite pentru ameliorarea dezechilibrelor sociale şi morale. Asemenea altor congeneri ai săi, caută să obţină un stipendiu pentru a-şi continua pregătirea filosofică peste hotare, devenind în acest context bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, într-un moment de ascensiune a nazismului după instalarea lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar.

Emil Cioran – vorbitor de limbă germană încă de pe băncile liceului sibian – va ajunge la Berlin la începutul lui octombrie 1933, pentru ca semestrul de vară din 1934 să şi-l petreacă la München. Contactul cu această Germanie a ordinii şi disciplinei i-a stimulat în mod evident reflecţiile ce se vor regăsi la finele acestui stagiu în lucrarea sa, devenită repede de notorietate, Pe culmile disperării (1934).

Ca bursier Humboldt are însă posibilitatea materială să fugă în primăvara lui 1934 pentru aproape o lună la Paris. A fost marea sa revelaţie, după cum mărturiseşte în dialogul lui cu Gabriel Liiceanu: „După ce am văzut Parisul, Berlinul a devenit zero, nu m-a mai interesat (…). Parisul a ajuns obsesia mea”. Revenit în ţară, nu-şi prea găseşte locul, încearcă să-şi umple timpul cu gazetăria, o vreme este profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, începând totodată să frecventeze Institutul francez din Bucureşti, condus din 1932 de un nou şi tânăr director, Alphonse Dupront, cu doar doi ani mai în vârstă decât Cioran. Întâlnirea a fost oarecum providenţială, pentru că viitorul istoric francez şi fondator al Centrului de antropologie religioasă europeană de pe lângă École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris i-a oferit scriitorului român în formare un stipendiu pentru a merge la Paris şi a-şi pregăti un doctorat la Sorbona. Ajuns însă în capitala Franţei la finele lui 1937, tânărul scriitor se instalează la Hotel Marignan (13, rue de Sommerard, V), iar în loc să se ocupe cu frecventarea cursurilor, îşi cumpără o bicicletă cu care va străbate întregul Paris de la un capăt la altul, chiar şi împrejurimile. Cum era de aşteptat, cu o asemenea conduită, Emil Cioran şi-a risipit anul fără a trece pe la Sorbona şi fără a lua legătura cu vreun profesor de aici care să-i coordoneze doctoratul. S-a bazat probabil pe prietenia lui Dupront, care în generozitatea lui şi, poate, fascinat de „sclipirile” lui Cioran, a tot reuşit să-i prelungească stipendiul încă aproape doi ani, până la sfârşitul mandatului său la Institutul francez, în 1940, an ce coincide şi cu prăbuşirea celei de-a treia republici şi instaurarea regimului de la Vichy.

În aceste împrejurări, Emil Cioran a revenit în patrie, încercând să-şi caute un rost ca profesor la Liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu, dar a rămas pentru scurt timp (nu mai mult de trei-patru luni), şansa surâzându-i din nou la începutul anului 1941. De la 1 februarie 1941, Cioran este numit consilier cultural, diurnist (şi nu „ataşat cultural”, cum apare în diverse locuri), pe lângă Legaţia română de la Paris, care legal funcţiona însă la Vichy, după ocuparea unei bune părţi din Franţa de către trupele naziste. Numirea a fost făcută de către Nichifor Crainic, ministrul Propagandei Naţionale, instituţie de care aparţineau formal consilierii culturali în această perioadă. În noua postură, Emil Cioran elaborează deja un prim Raport – se pare însă a fi singurul -, la 30 aprilie 1941, într-o manieră extrem de critică în ceea ce priveşte propaganda românească în Franţa. Subliniază în primul rând faptul că a se tot persevera în proclamarea excesivă a „latinităţii” noastre a devenit deja ceva … lipsit de semnificaţie pentru francezi. Pe de altă parte, referindu-se la bursierii români, Cioran evidenţia ideea că statul român „este obligat să controleze activitatea intelectuală a beneficiarilor”, pentru că „sub sugestia unui fals occidentalism, noi ne-am specializat în a adăuga banalităţi unor probleme epuizate de inteligenţele calificate”. Dincolo de alte constatări ale sale, reţinem aici criticile asupra şcolii Române din Franţa, situată la vreo 10 km de Paris, la Fontenay-aux-Roses. În primul rând instituţia era ineficientă datorită distanţei relativ mari de stabilimentele culturale ale Parisului, ceea ce crea probleme atât bursierilor români, cât mai ales străinilor ce ar fi dorit să viziteze biblioteca şcolii sau să participe la eventualele conferinţe. În acest context, instituţia se dovedea una „moartă”, ce asigura o propagandă „jenantă”.

După evenimentele din ianuarie 1941, cunoscute drept rebeliunea legionara, Emil Cioran devenise deja un personaj indezirabil regimului antonescian, fapt ce va duce la pierderea postului de consilier cultural. De altfel, în luna mai 1941, un raport „strict confidenţial” al Direcţiei Afacerilor Consulare din cadrul ministerului nostru de Externe includea numele lui Cioran printre „elementele primejdioase care fac parte din gruparea legionarilor rebeli aflaţi la Paris”, având următoarea caracterizare: „Fost bursier al guvernului francez; a profanat portretul răposatului Patriarh Miron [Cristea] la 6 septembrie 1940; agitator, calomniator. În prezent consilier cultural la Vichy, fără nici o activitate”.

Deşi încadrat în această categorie de proscrişi, Emil Cioran devine din toamna lui 1942 bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, la solicitarea sa, la insistenţele directorului de atunci al instituţiei şi, evident, prin bunăvoinţa ministrului român al Educaţiei, profesorul universitar Ion Petrovici.

Opera în limba română

(cu aldine, volumele originale; cu cursive, antologii, corespondență, fragmente)

* Pe culmile disperării, București, 1934
* Cartea amăgirilor, București, 1936
* Schimbarea la față a României, București, 1936
* Lacrimi și sfinți, Bucuresti, 1937
* Amurgul gîndurilor, 1940
* Îndreptar pătimaș, ed. Humanitas, București, 1991
* Singurătate și destin (antologie de texte îngrijită de Dan C. Mihăilescu, cu articole publicate în presa interbelică), ed. Humanitas, București, 1992
* Scrisori către cei de-acasă, ed. Humanitas, București, 1995
* Mon pays/Țara mea (scris în franceză, textul apare pentru prima oară în România, în volum bilingv), ed. Humanitas, București, 1996

Opera în limba franceză

Volume de autor
(cu aldine, volumele originale; cu cursive, antologii, traduceri din română sau fragmente din celelalte volume, apărute separat)

* Œuvres (Opere complete), éd. Yves Peyré, Paris, Gallimard, 1997, 1999, 2001, 2003
* Précis de décomposition (Tratat de descompunere), Paris, Gallimard, 1949
* Syllogismes de l'amertume (Silogismele amărăciunii), Paris, Gallimard, 1952
* La Tentation d'exister (Ispita de a exista), Paris, Gallimard, 1956
* Histoire et utopie (Istorie și utopie), Paris, Gallimard, 1960
* La Chute dans le Temps (Căderea în timp), Paris, Gallimard, 1964
* Le Mauvais Démiurge (Demiurgul cel rău), Paris, Gallimard, 1969
* De l'inconvénient d'être né (Despre neajunsul de a te fi născut), Paris, Gallimard, 1973
* Écartèlement (Sfârtecare), Paris, Gallimard, " Les essais " (Eseurile), 1979
* Exercices d'admiration: essais et portraits (Exerciții de admirație: eseuri și portrete), Paris, Gallimard, 1986
* Aveux et anathèmes (Mărturisiri și anateme), Paris, Gallimard, 1986.
* Le Livre des leurres (Cartea amăgirilor), 1936, trad. Grazyna Klewek, Thomas Bazin, Paris, Gallimard, 1992.
* Bréviaire des vaincus (Breviarul învinșilor), 1940-1944, trad. Alain Paruit, Paris, Gallimard, 1993.
* L'âge d'or (Vârsta de aur), Châteauroux, 1995 (eseu din Histoire et utopie)
* Anthologie du Portrait. De Saint-Simon à Tocqueville (Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville), Paris, Gallimard, 1996.
* Cahiers (Caiete), 1957-1972, cu o prefață de Simone Boué, Paris, Gallimard, 1997.
* Solitude et destin (Singurătate și destin), trad. Alain Paruit, Paris, Gallimard, 2004 (culegere cuprinzând articolele publicate în presa românească între 1931 și 1943)
* Des Larmes et des Saints (Lacrimi și sfinți), 1937, traducere din limba română și prefață de Sanda Stolojan, Paris, L'Herne, 1986
* Sur les cimes du désespoir (Pe culmile disperării), 1933, trad. André Vornic, Christiane Frémont, Paris, L'Herne, 1990
* Cahier de Talamanca (Caietul de la Talamanca), 1966, Paris, Mercure de France, 2000.
* Ébauches de vertige, (Schițe de vertij), Paris, Gallimard, 2004 (extras din Écartèlement)
* Le Crépuscule des pensées (Amurgul gândurilor), 1940, trad. Mirella Patureau-Nedelco, Paris, L'Herne, 1991
* Valéry face à ses idoles (Valery față în față cu idolii săi), Paris, L'Herne, 1970 (reluat din Exercices d'admiration)
* Essai sur la pensée réactionnaire: à propos de Joseph de Maistre (Eseu asupra gândirii reacționare, apropo de Joseph de Maistre), text introductiv de Pierre Alechinsky, Fontfroide-le-Haut, ed. Fata Morgana, 1977 (reluare a prefeței la antologia de texte despre Joseph de Maistre, alese de Cioran, apărută la Monaco, la ed. du Rocher, în 1957)
* Vacillations (Clătinări), 1970, illustrații de Pierre Alechinsky, Fontfroide-le-Haut, 1998.
* Sissi ou la vulnérabilité (Sissi sau despre vulnerabilitate), în Jean CLAIR (dir.), Vienne 1880-1938. L'Apocalypse joyeuse, Paris, éd. du Centre Pompidou, 1986 (retipărire)
* L'Élan vers le pire (Elanul către rău), fotografii de Irmeli Jung, Paris, Gallimard, 1988.

Antologii

* Cioran, Emil (ed.) Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceza si note de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997
* Cioran (antologie)
* Cioran si muzica, selecția textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996.

Convorbiri, interviuri

* E. M. CIORAN, Sylvie JAUDEAU, Entretiens (Convorbiri), Paris, ed. Corti, 1990
* Entretiens (Convorbiri), Paris, Gallimard, 1995.
* E. M. CIORAN, Mariana SORA, Cioran jadis et naguère, Entretien à Tübingen (Cioran astăzi și ieri, O convorbire la Tübingen), Paris, L'Herne, 1988
* Gabriel Liiceanu, Constantin Chelba, Exerciții de admirație, film de televiziune, transmis de Televiziunea Romana în 1992
* Gabriel Liiceanu, Sorin Ilieșiu, Apocalipsa după Cioran, film de televiziune, comercializat pe casetă video.

Monografii despre Cioran

* Philippe Tiffreau, Cioran ou la Dissection du gouffre (Cioran sau disecția hăului), ill. Santiago Arranz, Jacques Barry, Sergio Birga et al., Paris, Henri Veyrier, 1991
* Gabriel Liiceanu, Itinéraires d'une vie: E. M. Cioran (Itinerariul unei vieți: E. M. Cioran), urmat de Les continents de l'insomnie: entretien avec E.M. Cioran (Continentele insomniei: dialog cu E.M. Cioran), ediția românească se numeste Apocalipsa după Cioran), traducere de Alexandra Laignel-Lavastine, Paris, Michalon, 1995.
* Patrice Bollon, Cioran l'hérétique (Cioran ereticul), Paris, Gallimard, 1997
* Fernando Savater, Eseu despre Cioran, ed. Humanitas, 1999
* Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran, editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000
* Ion Vartic, Cioran naiv și sentimental, ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000
* Armel Guerne, Lettres de Guerne à Cioran 1955-1978 (Scrisorile lui Guerne către Cioran 1955-1978), prefață Charles Le Brun, Lectoure, le Capucin, 2001.
* Sylvie Jaudeau, Cioran ou le Dernier Homme (Cioran sau Ultimul om), Paris, José Corti, 1990, 2001
* Nicole Parfait, Cioran ou Le défi de l'être (Cioran sau provocarea ființei), Paris, Desjonquères, 2001
* Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco, L'oubli du fascisme (Cioran, Eliade, Ionesco, Uitarea fascismului), Paris, P.U.F., 2002
* George Bălan, Emil Cioran, la lucidité libératrice? (Emil Cioran, luciditatea eliberatoare?), prefață, cronologie și note de Alain Cophignon, Paris, J. Lyon, 2003.
* Simona Modreanu, Le Dieu paradoxal de Cioran (Dumnezeul paradoxal al lui Cioran), Monaco, 2003.
* Simona Modreanu, Cioran, Paris, Oxus, 2003.
* Coll., Seine et Danube, nr. 1, Cioran inédit (Sena și Dunărea, nr. 1, Cioran inedit), Paris, Esprit des péninsules, 2003, cuprinde: "Spengler et Cioran: des philosophies parallèles" (Spengler și Cioran: filozofii paralele), Marta Petreu, "Cioran et la fin de l'histoire" (Cioran și sfârșitul istoriei), Marian V. Buciu, "Les Cahiers de Cioran" (Caietele lui Cioran), Livius Ciocârlie; și un text inedit tradus de A. Paruit: La tragédie des petites cultures (Tragedia culturilor mici))
* Marta Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2004.
* Livius Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul trei, editura Humanitas, 2005
* Roland Jaccard, Cioran et compagnie (Cioran și compania), Paris, P.U.F., 2005.
* Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran, traducere Nora Iuga, Est Editeur, 2005, 151 pag, corespondență.
* Bernd Mattheus Cioran: Porträt eines radikalen Skeptikers Berlin: Matthes & Seitz, 2007 ISBN 978-3-88221-891-6
* Nicolae Turcan, Cioran sau excesul ca filosofie, cuvânt înainte de Liviu Antonesei, Ed. Limes, Cluj, 2008.
* Ciprian Vălcan, La concurrence des influences culturelles francaises et allemandes dans l'oeuvre de Cioran, București, Editura Institutului Cultural Român, 2008.

Read more