Elena Doamna life and biography

In secolul XIX, istoria românilor înregistrează un eveniment remarcabil –Unirea Principatelor Române – Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, care într-un sfîrşit constituie un stat naţional în frunte cu Al.I.Cuza, căruia istoricii i-au atribuit un înţeles aproape subversiv, devenind un subiect predilect de cercetare. În spatele acestei personalităţi marcante se află neobservată Elena – soţia acestuia, despre care cunoaştem foarte puţin, neţinînd cont de faptul că anume ea servea drept „mantaua lui Vodă Cuza”.

Elena Cuza, cunoscută şi ca Elena Doamna, ea se naşte la data de 17 iunie 1825, la Soleşti, într-o veche familie moldovenească, a Rosettiştilor. Elena Rosetti era fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi, născută Sturdza. Copilăria şi-o petrece la moşia părinţilor de la Soleşti, în ţinutul Vasluiului, alături de cei trei fraţi: Constantin, Theodor şi Dumitru. Primeşte de mică o educaţie aleasă, după severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directă a mamei. A învăţat limba germană şi franceză, pe care o folosea cu deosebită eleganţă. De la vîrsta de şapte ani îşi continuă studiile particulare, cu guvernante şi profesori străini, la moşia de la Şcheia a unchiului său Constantin Sturdza, alături de copiii acestuia şi a altor rude apropiate. Împlinind cincisprezece ani, se stabileşte la Iaşi, unde se familiarizează cu înalta societate. Aici îl cunoaşte pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, cu care se căsătoreste în aprilie 1844.

Elena Cuza era o fire domoală, retrasă, cumpătată, cam stîngace, cu o expresie severă, foarte timidă şi lipsită de încredere în forţele proprii. Soţul său putea însă fi caracterizat ca o persoana impulsivă, care se simţea foarte bine printre oameni şi plus la toate era extraordinar de galant cu femeile. Cu toate astea căsatoria acestora se dovedeşte a fi nu una din cele mai reuşite, mai cu seamă din cauza că Al. Ioan Cuza nu era un soţ prea statornic. Dar neţinînd cont de acest fapt, Elena Cuza a dovedit şi o altă trăsătură de caracter, îndeosebi după înabuşirea revoluţiei de la 1848, fiind pusă în faţa unei situaţii periculoase, ce ameninţa siguranţa soţului ei de către duşmanii acestuia, tînăra femeie, timidă şi lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie şi o hotarîre extraordinară. A pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan, punînd la punct evadarea lui Cuza la Brăila, act care îi permitea de a-şi ţine adversarii în frîu. S-a reîntors în Moldova peste un an, abia atunci cînd devenise domn Grigore Ghica, ales în 1849 pentru şapte ani. La scurt timp după ce Cuza a fost numit pîrcălab la Galaţi (1852) au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor, cauzate de numeroase infidelităţi. Rivala principală a Elenei era Maria Obrenovici, care i-a născut lui Cuza doi feciori. Au urmat nenumărate cazuri cînd Doamna Cuza era gata să renunţe la soţul său, dar de fiecare dată ezita să facă acest pas. Avînd o viaţă deloc simplă, ea a reuşit să salveze, de multe ori, această casnicie. Frecvente cazuri au fost cînd se resemna la Paris pentru a-şi regăsi lumea sa interioară, venind cu noi forţe şi cu noi maniere de comportare, încercînd să facă orice pentru a fi alături de Cuza. Pînă la urmă ea găseşte formula fericirii familiale: neputînd să aibă copii, ea adoptă fiii soţului concepuţi cu Maria Obrenovici, fapt care a salvat căsătoria lor. Aceasta a fost posibil graţie faptului că Elena era o mamă mult mai bună în comparaţie cu Maria, iar Cuza îşi iubea foarte mult copiii.

Ca urmare putem menţiona că distinsa Doamnă a avut foarte mult de suferit, dar în pofida la toate a fost alături de soţul său atît în anii domniei, cît şi în timpul exilului, purtîndu-i aceeaşi dragoste şi după moarte. În 1874, după decesul lui Cuza la Heidelberg, Elena, potrivit dorinţei soţului său exprimată în anii exilului, îl înmormîntează la Ruginoasa, unde se retrage, ocupîndu-se de educaţia celor doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie, o sarcină nu prea uşoară pentru ea. După care pleacă în Elveţia, la Geneva.

Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în singurătate, retrasă de lume, la Piatra Neamţ. În această perioadă a vieţii sale, Elena Cuza se transformă într-o Doamnă mică de statură, foarte slabă, cu spinarea încovoiată. Avînd o mişcare greoaie, se deplasa cu ajutorul unui baston şi doar rareori permitea să fie sprijinită. Vorbea foarte încet, atît în franceză, cît şi în română, amestecînd uneori cuvintele în aceeaşi frază. Alături îi erau Germaine – servitoarea sa de origine elveţiană, cu care vorbea numai franţuzeşte, Hauser – intendentul ceh, comunicînd numai nemţeşte şi Petru Flor – medicul personal al distinsei Doamne, prezenţa căruia era o sărbătoare pentru ea. Doar cu el putea să vorbească deschis atît despre noutăţile politice existente la moment, cît şi despre problemele ei personale. Despre propria persoană vorbea foarte rar şi întrerupt, iar despre domnia soţului său îşi amintea de puţine ori, vorbind ca dintr-un vis acoperit cu ceaţă. La vîrsta pe care o avea, era foarte sensibilă, îşi iubea ţara, inclusiv pe ţărani, vis-a-vis de care îşi amintea permanent de lovitura de stat din 2/14 mai 1864 a Adunării Elective, care se opunea legiferării reformei agrare, iniţiată de Cuza Vodă.
Ocupaţiile sale zilnice erau foarte limitate. De obicei, după ce se trezea, prefera să citească romane franceze sau diferite ziare: Le Temps, Adevărul etc. Plus la toate ajuta foarte mult oamenii săraci, împărţindu-le tricotaje de lînă confecţionate cu multă dibăcie.Tot pe aceştia îi ajuta cu bani din rezervele pe care le avea, cu produse alimentare, le cumpăra case şi totul datorită bunătăţii sale. Avea un suflet foarte blînd şi iertător, chiar şi pentru cei care i-au făcut mult rău lui Vodă Cuza, îndeosebi în timpul detronării acestuia.

O parte din ura sa însă era păstrată asupra familiei Brătianu în mîinile căreia trebuia să rămînă averea lui Cuza, decizie care era hotărîtă de judecător. Aceasta vine de la faptul că ultimul băiat crescut de Elena, cu toate că era foarte bolnav, se căsătoreşte cu prinţesa Moruzi, făcînd din timp testament în favoarea viitoarei soţii. Băiatul peste puţin timp moare şi toată averea rămîne soţiei sale, care la rîndul său se recăsătoreşte, avînd un copil cu Ionel Brătianu. Doamna Cuza era foarte îndurerată, deoarece moştenitorul averii lui Cuza Vodă rămîne fiul lui Ionel Brătianu, adică nepotul lui Ion Brătianu, cel care a fost unul din principalii organizatori ai detronării lui Cuza. Fără tăgadă, Elena Doamna deschide un proces care cerea ca moşia de la Ruginoasa, unde fusese îngropat Vodă Cuza, să rămînă proprietate a spitalului de copii „Caritatea” din Iaşi, ca dovadă a dragostei inestimabile faţă de soţul său.
În februarie 1909 firul vieţii se subţia. Doamna nu se simţea bine, bronşitele se repetau şi se complicau, nu dorea să stea la pat, să lase tutunul, să ia medicamente şi să se alimenteze. A slăbit atît de mult, încît nu se ridica din pat. Aproximativ de la 20 martie aproape că nu mai era conştientă. În ziua de 3 aprilie, la ora 4 dimineaţa, Doamna moare, fiind îmormîntată la moşia părintească din Soleşti-Vaslui, rămînînd în istorie ca astru ce a luminat personalitatea lui Cuza.

Read more